Un alt tip de deznadejde des intalnit

Am observat la oamenii duhovnicesti mai ales, ca sunt deznadajduiti de pacate, sunt obositi de greutatea lor. E un pas foarte mic intre smerenia de a te recunoaste pacatos si deznadejdea, sau mai bine spus descurajarea ascunsa in "falsa smerenie". Ce inseamna aceasta deznadejde care vine la pachet cu frica si cu indiferenta? Omul intelege gresit smerenia si crede ca in smerenie totul este sa stai cu capul in pamant si sa taci - chiar si atunci cand Hristos e hulit sau cand credinta iti este in primejdie (Exemplu: Monahii din Sfantul Munte Athos care l-au mustrat pe ereticul Bartolomeu). Pai atunci daca e asa, de ce acei oameni se cearta, tin dusmanie, nu iarta, barfesc, insulta? Oare au dobandit cu adevarat smerenia, ori e doar una de suprafata?
Acesti oameni "smeriti si buni" nu se implica, nu ajuta, nu isi dau silinta, nu au iubire de frati, sunt indiferenti si fricosi. Unii zic: "Eu sunt un pacatos, cum sa fac asta?","cine sunt eu sa zic cutare lucru?" Raspuns: adica daca esti pacatos nu mai ai voie sa faci nimic? Te simti legat, asa-i? Iti spun eu ce e asta - e o vinovatie pentru pacat bolnavicioasa, e descurajare si acesta e un alt tip de deznadejde. "Nu imi apar credinta ca sunt pacatos"; "Nu-mi apar drepturile mele ca om ca sunt pacatos"; "Nu-mi apar patria ca sunt pacatos"; etc. Dupa cum spuneam: descurajarea asta trage dupa ea frica si indiferenta.
Cand ti-e primejduita credinta, cum e acum cu ecumenismul, trebuie sa iei atitudine indiferent ca esti criminal, desfranat sau mai stiu eu ce. De ce? Fiindca El e tulpina, noi suntem mladitele, iar daca un frate de-al nostru (preot sau mirean) e in ratacire - noi trebuie sa-l ajutam sa se indrepte, ca de altfel toti vor cadea in aceeasi groapa cu fratele ratacit si daca stam nepasatori inseamna ca traim degeaba.

"Nu se cuvine ca cei mai slabuti cu firea sa deznadajduiasca si sa paraseasca vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu si sa o dispretuiasca ca una ce nu ar putea fi ajunsa nici înteleasa de ei. Caci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtutii si mântuirii, prin sârguinta si dorinta, totusi se fac mai buni sau în nici un caz mai rai. Iar acest folos al sufletului nu este mic." (Antonie cel Mare)



Din cartea "Hrana Duhovniceasca - Sf. Ioan Iacob Hozevitul" (o carte foarte draga mie) putem citi:

Înainte însemnare: Să nu fie de mirare la nimeni dacă eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime (despre cari scriu ziarele) sunt urmările deznădejdii.

Nu este altă patimă din care să aibă vrăjmaşul mai mult câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.

Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de moarte. Căci deznădăjduirea nu este altceva decât moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău.

“Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său”. (Sf. Ioan Scărarul Cuvânt pentru Pocăinţă).

Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că îndoiala pentru mântuire şi deznădăjduirea se ivesc mai ales din următoarele motive:

1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti.

2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi (din care se nasc părerile greşite şi înşelăciunea minţii).

3. Vătămarea dreptei Credinţe (când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi cu ateii comunişti)

4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti cu nesimţire şi fără nici o căinţă).

5. Nemărturisirea curată (când facem de mântuială sau cu ascunsuri şi cu pricinuiri),

6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),

7. Când suntem robiţi de patima Mândriei şi nu ne plecăm deloc spre vindecare,

8. Când ne-am făcut vinovaţi şi am căzut sub afurisenia arhiereului sau a preotului şi nu căutăm dezlegare de la cel pe care l-am scârbit.

9 . Când am făcut vreo nedreptate mare cu deplină ştiinţă (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşala).

10. Când ne lăsăm robiţi peste măsură de întristare (care este însăşi deznădejdea) şi asta se întâmplă deseori cu bolnavii cari îşi pierd răbdarea.

11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,

12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) fără socoteală (luând în deşert numele Domnului) şi nu căutăm vindecare.

Nota web-site : o altă variantă, mai pe larg, este la MOTIVELE CARE NE DUC LA PATIMA DEZNĂDEJDEI

Eu vad in aceasta scuza o alta cursa a vrajmasului. Pai normal ca dracu te tine legat in lanturile fricii. Zici ca esti neputincios? Esti slab, omule! Neputinta e una, iar slabiciunea e alta. Ai ajuns asa de indracit, animalic, incat nu poti ridica nici un deget, nu poti misca nimic de frica. 

_______________________________________________________________________________________

Sfantul Ioan Gura de Aur

-Deznadejdea si nepasarea

In viata crestinului, deznadejdea si nepasarea sunt distrugatoare. Pe cel care a cazut in pacat, deznadejdea nu-l lasa sa se ridice, iar pe cel care este in picioare, nepasarea il face sa cada. Deznadejdea il lipseste pe om de bunatatile pe care le-a dobandit, iar nepasarea nu-l lasa sa scape de relele care il apasa. Nepasarea il coboara din ceruri, pe cand deznadejdea il coboara de tot in prapastia rautatii. Iata cat de mare este puterea celor doua patimi.

Diavolul a fost la inceput un inger bun; dar pentru ca s-a purtat cu nepasare, a fost stapanit de deznadejde si a cazut intr-o asemenea rautate, incat nu se mai poate ridica din ea. Faptul ca el era bun la inceput ni-l arata Domnul: Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer (Luca 10, 18). Asemanarea diavolului cu un fulger vadeste lumina pe care o avea el mai inainte si cat de mare si puternica a fost caderea lui. Pavel era hulitor si prigonitor al lui Hristos. Dar pentru ca nu s-a lasat cuprins de deznadejde, s-a ridicat din pacatul sau si a ajuns sa fie egal cu ingerii. Iuda era apostol dar pentru ca a aratat nepasare, s-a facut tradator. Talharul de pe cruce, cu toate ca a facut atatea rautati, nu a deznadajduit si, astfel, a intrat primul in rai. Fariseul, pentru ca s-a mandrit, a cazut din inaltimile virtutii, pe cand vamesul, pentru ca nu a deznadajduit, s-a ridicat deasupra virtutii fariseului.

Vrei sa-ti arat cum o cetate intreaga s-a mantuit? Orasul ninivitenilor a aflat mantuirea pentru ca nu a deznadajduit. Cu toate ca hotararea lui Dumnezeu era: Patruzeci de zile mai sunt, si Ninive va fi distrusa! (Iona 3, 4), oamenii nu si-au pierdut nadejdea si indrazneala. Si aceasta, cu toate ca Dumnezeu nu le-a spus ca se vor mantui daca se pocaiesc. Sa luam si noi exemplu de la acesti oameni, si chiar si atunci cand auzim de la Dumnezeu cuvinte de osanda, sa nu ne pierdem nadejdea, ci sa ne pocaim.

Stiind toate acestea, sa nu deznadajduim. Nici o arma nu este mai eficienta in mana diavolului ca deznadejdea. Tocmai de aceea el nu este atat de multumit cand pacatuim, ca atunci cand deznadajduim. Apostolul Pavel stia bine lucrul acesta. Astfel, cand un crestin din Corint a cazut in desfranare, le-a scris corintenilor: indeobste se aude ca la voi e desfranare, si o astfel de desfranare cum nici intre neamuri nu se pomeneste (1 Cor. 5, 1). Nu a spus "cum nici intre neamuri nu se indrazneste", ci cum nici intre neamuri nu se pomeneste, Adica: "ceea ce neamurile nici macar nu indraznesc sa numeasca, voi ati indraznit sa faceti". Si continua: Iar voi v-ati semetit, in loc mai degraba sa va fi intristat (1 Cor. 5, 2). Nu a spus despre omul acela ca este semet, ci lasandu-l pe el la o parte, a vorbit cu cei sanatosi, asa cum fac doctorii, care ii lasa pe bolnavi si vorbesc mai mult cu rudele lor. Si ei erau vinovati pentru pacatul aceluia, pentru ca nici nu l-au pedepsit, nici nu l-au certat. Apostolul arata ca pacatul este al tuturor, pentru ca in felul acesta, rana sa se vindece mai usor. Este rau ca omul sa pacatuiasca, dar mai rau este sa se laude cu pacatul sau. Caci daca mandria il pagubeste pe cel virtuos, lipsindu-1 de roadele virtutilor sale, cu atat mai mult il pagubeste pe cel pacatos, care se lauda cu pacatul sau, facand ca vina sa sa fie maimare. De aceea spune Domnul: Cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: "Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem " (Luca 17, 10). Daca cei care tin toate poruncile lui Dumnezeu sunt datori sa fie smeriti, cu atat mai mult cel pacatos trebuie sa-si zdrobeasca inima, sa planga si sa se socoteasca pe sine mai prejos decat toti. De aceea le-a scris Apostolul Pavel corintenilor: ...in loc mai degraba sa va fi intristat.

"Ce zici? Altul sa pacatuiasca si mie sa-mi para rau?" Da. Pentru ca suntem legati unul de celalalt la fel ca madularele unui trup. Ce se intampla cu trupul? Atunci cand piciorul este ranit, vedem ca si capul se apleaca asupra piciorului. Ce are omul mai de pret decat capul? Si totusi, la vreme de nenorocire, nu socoteste valoarea sa. Asa sa faci si tu. Ce spune Apostolul Pavel? Bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang (Rom. 12, 15). De aceea le scrie corintenilor: Iar voi v-ati semetit, in loc mai degraba sa va fi intristat, ca sa fie scos din mijlocul vostru cel ce a savarsit aceasta fapta (1 Cor. 5, 2). Nu spune: "in loc sa fi incercat", ci in loc sa va fi intristat, ca si cum ar fi cazut peste cetate vreo boala contagioasa, voind prin acest lucru sa zica: este nevoie de rugaciune si de spovedanie, ca sa se indeparteze boala din cetate.

Vezi cat de mult i-a inspaimantat? Pentru ca acestia credeau ca raul se opreste la cel care a pacatuit, el le-a spus: Oare nu stiti ca putin aluat dospeste toata framantatura? (1 Cor. 5, 6). Ce inseamna asta? Ca daca raul isi urmeaza cursul, atunci el va atinge si alte madulare ale trupului. Trebuie, asadar, sa fiti cu mare bagare de seama la relele dintre voi. Sa nu-mi spuneti ca numai unul a pacatuit, pentru ca pacatul seamana curana care a putrezit, iar putreziciunea se raspandeste incet-incet la tot trupul. Atunci cand o casa ia foc, toti vecinii alearga sa ajute la stingerea focului, pentru ca vapaia sa nu se raspandeasca si la casele lor. Asa le spune si Apostolul Pavel corintenilor: Este foc! Sa mergem sa il stingem inainte sa se raspandeasca in toata Biserica. Iar daca nu iti pasa de pacat, deoarece, chipurile, a fost savarsit de altcineva, nu faci bine, pentru ca cel care a pacatuit nu este un strain. El este madular al trupului Bisericii. Fii cu multa bagare de seama! Daca nu iti pasa, va veni vremea sa se raspandeasca raul si la tine. De aceea, daca nu te ingrijesti de fratele tau, macar ingrijeste-te pentru tine. Pune stavilar bolii, impiedica raspandirea ei.

Acestea si multe altele le-a spus Apostolul. Si le-a poruncit ca pe pacatos sa-ldea diavolului (1 Cor. 5, 5-7). Insa acesta s-a pocait si s-a indreptat. intr-o alta Epistola de-a sa, Apostolul Pavel le scrie crestinilor din Corint: Destul este pentru un astfel de om pedeapsa aceasta data de catre cei mai multi. Asa incat voi, dimpotriva, mai bine sa-l iertati si sa-l mangaiati, ca sa nu fie coplesit de prea multa intristare unul ca acesta. De aceea va indemn sa intariti in el dragostea (2 Cor. 2, 6-8). Daca la inceput l-a infatisat ca pe un dusman primejdios al tuturor, l-a alungat din turma si l-a taiat din trup, iata cum incearca acum sa il lege din noi la trup. Apostolul ii indeamna pe corinteni sa-l primeasca inapoi cu multa dragoste, ca astfel, sa se vindece rana alungarii sale de mai inainte.

Dar, oare, Apostolul nu l-a dat satanei? Da, dar nu pentru a ramane de-a pururi in mainile acestuia, ci tocmai ca sa scape din stransoarea lui. Vezi ca Pavel se temea de arma diavolului, care este deznadejdea? Dupace a spus: sa intariti in el dragostea, a adaugat: ...ca sa nu fie coplesit de prea multa intristare unul ca acesta (2 Cor. 2, 7).

Daca oaia se afla in gura lupului, sa o tragem inapoi, inainte ca lupul sa o inghita. Daca barca este primejduita de furtuna, sa o salvam inainte sa se scufunde. Caci asa cum barca se scufunda atunci cand sunt valuri mari, la fel si sufletul se ineaca in valurile tristetii daca nu este cineva pe aproape care sa-i ofere ajutor. Chiar si tristetea mantuitoare, pe care o simtim pentru pacatele noastre, poate sa ne distruga daca este prea mare.

Pavel, cunoscand ce a facut diavolul cu Iuda, s-a temut ca nu cumva sa se intample si aici acelasi lucru. Iuda si-a dat seama de pacatul sau si l-a marturisit: Am gresit vanzand sange nevinovat (Matei 27, 4). Diavolul a auzit aceste cuvinte si a inteles ca Iuda se apropie de drumul pocaintei si al mantuirii si s-a temut. S-a gandit: "Domnul lui este iubitor de oameni. Cand era aproape sa fie vandut, Hristos a lacrimat pentru el si a incercat in tot felul sa-l faca sa-si schimbe gandul. D-apoi acum, ca este gata sa se pocaiasca, nu il va primi, oare, la El? Doar pentru acest lucru a venit sa Se rastigneasca". Ce a facut atunci diavolul? L-a tulburat si i-a intunecat mintea cu tristete. S-a tinut de el pana ce l-a facut sa se spanzure si sa plece astfel din aceasta lume inainte sa apuce sa se pocaiasca. Daca traia, putea si el sa se mantuiasca, la fel ca cei care L-au rastignit pe Hristos. Daca pe aceia i-a mantuit, rugandu-Se pe Cruce Tatalui ceresc pentru ei, nu exista nici o indoiala ca si pe cel care l-a tradat, daca se pocaia, avea sa-l primeasca cu dragoste. Dar, vai! Iuda s-a inecat in marea tristetii si adeznadejdii. Nu a facut precum fiul risipitor din parabola. Va aduceti aminte de el?

Erau doi frati care si-au impartit averea parinteasca. Cel mai mare a ramas acasa, alaturi de tatal sau, iar cel mai mic a adunat totul si a plecat intr-o tara indepartata. Acolo si-a cheltuit intreaga avere, ducand o viata desfranata. Dupa ce nu i-a mai ramas nimic, a inceput sa sufere de foame (Luca 15, 11-17).

Dupa ce nu a mai avut ce manca, s-a gandit: Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu (Luca 15, 18). Tatal sau l-a lasat sa plece de langa el tocmai pentru a-l invata ce mare este binele de a ramane acasa, alaturi de el. De multe ori, atunci cand Dumnezeu nu ne convinge cu vorbele, ne lasa sa ne convingem noi insine, din pataniile noastre. Asa a facut si cu poporul israelit. Pentru ca le-a transmis atatea prin prooroci si nu i-a convins, i-a lasat sa invete pe pielea lor. Le-a spus: Lepadarea ta de credinta te va pedepsi si rautatea ta te va mustra (Ier. 2, 9). Si asa s-a si intamplat.

Asadar, dupa ce fiul risipitor a invatat pe pielea lui cat de rau este sa-ti lasi casa parinteasca, s-a intors inapoi. Iar tatal sau, fara rautate, l-a primit cu bratele deschise. De ce? Pentru ca era parinte, nu judecator. Dupa aceea, a facut petrecere mare, de bucurie ca i s-a intors fiul. Toata casa sa era in sarbatoare. Sa fie aceasta rasplata rautatii? Nu a rautatii, omule, ci a intoarcerii din rautate; nu a pacatului, ci a pocaintei; nu a risipirii, ci a indreptarii.

Insa fiul cel mai mare s-a suparat vazand acestea. Atunci, tatal sau i-a spus cu blandete: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-aaflat (Luca 15, 31-32). Atunci cand trebuie sa salvam un om pierdut, nu este timp pentru judecata, ci numai pentru iubire si iertare. Nici un doctor nu refuza sa-i dea medicamente bolnavului pentru ca boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greseli pe care acesta a facut-o. Fiul risipitor a fost pedepsit destul prin cate a patimit pe acolo pe unde a ratacit. Atata vreme a fost instrainat si s-a luptat cu foamea, cu batjocura celorlalti si cu nefericirea. De aceea zice tatal sau: mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Vrea sa-i spuna fiului ramas acasa sa nu se uite la ce este acum, ci la ce a fost in trecut si la faptul ca este vorba de fratele sau, nu de un om strain. S-a intors la tatal sau, care a uitat ce s-a intamplat in trecut sau mai bine zis, isi aduce aminte numai de lucrurile care ii trezesc in suflet dragostea si ingaduinta, asa cum ii sede bine oricarui parinte. De aceea, el nu a pomenit relele savarsite de fiul sau, ci numai patimirile sale. Nu i-a reprosat ca a pierdut averea, ci l-a mangaiat pentru suferintele prin care a trecut.

Aceeasi dragoste a aratat pastorul fata de oaia pierduta din parabola evanghelica (Luca 15, 1-7). Cu cata ravna a alergat sa o caute, ca sa o aduca din nou in turma sa! in parabola de mai inainte, fiul risipitor s-a intors singur acasa, pe cand in cea a oii ratacite, pastorul a lasat in munti celelalte oi si s-a dus sa caute oaia care se pierduse de turma. Si dupa ce a gasit-o, pentru aceasta s-a bucurat mai mult decat pentru celelalte. Si iata cum a adus-o inapoi: nu a batut-o, ci a luat-o cu dragoste pe umeri si s-a intors cu ea la turma.

Stiind ca Parintele ceresc, Care este Pastorul cel bun, nu numai ca nu ne dispretuieste cand ne intoarcem la El, dar ne primeste inapoi cu multa dragoste - cu mai multa dragoste decat cea pe care o arata oamenilor sporiti in virtute -, stiind nu numai ca nu-i pedepseste pe cei rataciti, dar Se duce chiar sa-i caute, ca sa-i aduca din nou in turma si Se bucura mai mult pentru ei decat pentru cei drepti, atunci cand suntem cazuti in pacat, nu trebuie sa deznadajduim, dupa cum atunci cand facem vreun lucru bun, nu trebuie sa aveam o prea mare indrazneala. Cand cadem, sa ne pocaim, iar cand savarsim vreo fapta buna, sa fim cu luare aminte, sa nu cadem. Caci este o la fel de mare cadere cand lucram virtutea si capatam o prea mare indrazneala dinaintea lui Dumnezeu, ca atunci cand pacatuim si ne cuprinde deznadejdea.

Pentru ca cel care lucreaza virtutea sa nu cada in pacat, Apostolul Pavel spune: Cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu cada (1 Cor. 10, 12). De asemenea: imi chinuiesc trupul meu si il supun robiei; ca nu cumva, altora propovaduind, eu insumi sa ma fac netrebnic (1 Cor. 9, 27). Pentru a-i face sa se ridice repede pe cei care au cazut, le-a zis corintenilor: Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma umileasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit inainte si nu s-au pocait de necuratia si de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut (2 Cor. 12, 21). Prin aceasta, a vrut sa spuna ca vrednici de plans nu sunt numai cei care pacatuiesc, cat mai ales cei care nu se pocaiesc pentru pacatele lor. Despre ei, proorocul Ieremia a zis: Oare cei ce cad nu se mai scoala, si cei ce ratacesc drumul nu se mai intorc? (Ier. 8, 4). Pe acestia, David ii indeamna: O, de I-ati auzi glasul care zice: "Sa nu va invartosati inimile voastre, ca in timpul cercetarii, ca in ziua ispitirii in pustiu" (Ps. 94, 8-9).

Oricat ar dura viata noastra, sa nu deznadajduim. Nadajduind spre Domnul si cunoscand iubirea Sa de oameni fara margini, sa alungam de la noi orice rautate si sa mergem pe calea virtutii, sa ne caim si sa ne indepartam de toate pacatele noastre, ca sa putem sa stam cu indrazneala dinaintea infricosatorului scaun de judecata al lui Hristos si sa intram in imparatia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu.